Prin noiembrie anul trecut, m-am dus sa-mi iau la revedere de la tata care stiam ca nu mai are mult de trait. Vorbea foarte greu, incepuse sa aiba vedenii si trecuse deja si pe morfina.

Am vorbit, am plans, ne-am tinut de mana si dupa cateva ore am plecat, in minte cu cuvintele lui obsesiv rostite: “Pacat Ali ca se distruge o familie. Chiar am fost o familie frumoasa”.

N-am putut sa ii spun la revedere, dar din cadrul usii, facandu-i cu mana, i-am spus doar atat: “Tati, ne intalnim in vise”.
Asta se intampla intr-o duminica din noiembrie.

A doua zi, luni, vorbesc cu tata la telefon. Era alta voce fata de cea de ieri. Avea tonus, energie. Nu-mi venea sa cred. Eram bulversata. Vorbea de Craciunul pe care il vom face impreuna peste o luna. Isi facea planuri de viitor.
Nu intelegeam ce se intampla. Era un alt tata, cu o alta atitudine.

Abia la o saptamana mi-a spus tata ca, dupa intalnirea cu el din acea duminica, noaptea a avut un vis. Un vis care l-a cutremurat si chiar s-a trezit inghetat de frig in miezul noptii. A mai cerut chiar o patura in plus la asistente, el care nu se plangea niciodata de frig.

Din intrebarile pe care i le-am pus, corelate cu povestea visului, am stiut ca tata a mai castigat timp printre noi.
Si asa a si fost.

Si intr-adevar am facut Craciunul impreuna. Intr-un salon de spital cei drept, cu carnati si jumari asa cum ii placea lui, cu musafiri care tot veneau si plecau… Si cu telefoane care sunau in continuu sa ne ureze sarbatori fericite si toate cele… Si intr-adevar, eram din nou ca in familie (faceam sarbatorile impreuna).

In ianuarie a fost ziua de nastere a mamei. Serbata cu tort, tot la tata in salon.

Si in toata aceasta perioada, m-am tot intrebat ce s-a intamplat de fapt si cum de a mai castigat timp.

Si raspunsul era de fapt chiar simplu: si-a mai dorit sa mai fim o familie. Si-a mai dorit un Craciun impreuna, o zi de nastere serbata toti trei.

tren in zapadaVisul pe care il avusese tata era cu un tren de marfa, care trebuia sa il duca in Siberia. Si el refuza sa se urce in acel tren: se impotrivea, se lupta cu soldatii, dadea din maini si din picioare… se opunea. Se opunea sa urce in acel vagon care semana cu camera lui de spital…

(Alesese, la nivel subconstient, sa mai stea aici).

Desi studiez de cativa ani tot ce tine de subconstient sunt in continuare fascinata de tot ceea ce putem face cu mintea noastra. Ne putem imbolnavi, ne putem vindeca (doar sa ne dam voie sa credem ca putem) si putem castiga timp in viata asta, atunci cand avem proiecte de viitor. Viitorul poate sa fie peste doua zile. Tot viitor este. Important este sa ii dai mintii sa lucreze pana vin acele doua zile.

Proiectele lui tata insa s-au terminat. Cand si ultima aniversare a avut loc, cand toate actele in care mai era nevoie sa semneze el ceva, s-au rezolvat, cand a stiut ca eu si mama suntem cu toate puse la punct, a ales… sa plece.

Nu credeam ca mintea noastra este chiar atat de puternica incat poate face astfel de alegeri. Sa aleaga sa mai ramana in aceasta viata, sau sa plece…

Si tati… sa nu uiti, te rog… In continuare eu te astept, sa ne revedem… in vise.
“Ali”